Eu vara nu dorm…

Un mare aport l-a avut muzica în toată experiența asta cu Germania. Faptul că oamenii se conectează prin muzică, faptul că se realizează ca un fel de legătură între cei care ascultă muzică, nu mai este o noutate. Tocmai probabil de aceea, o piesă românească a ajuns să fie cântată de ruși, ucrainieni, polonezi și nemți două veri la rând. Da, da, nu glumesc. Continue reading

Advertisements

Un curcubeu nemuritor.

Curcubeu, Sudkampen 2012

Curcubeu, Sudkampen 2012

Mulți trăiesc doar de dragul de a exista. Unii însă trăiesc pentru a iubi, pentru a experimenta și pentru a profita din plin de șansele pe care viața le-a pus în calea lor. Prefer să profit de ceea ce mi se oferă, de ceea ce am, având tot timpul în minte avantajele pe care viața mi le-a dat. Când te gândești la tine și la ce calități ai, îți vine greu să mai bagi în seamă obstacolele ce le întâlnești în drumul tău. Se dezvoltă o încredere nocivă pentru factorii limitativi, care te duce departe. Continue reading

În lăsarea cortinei.

Relaxat, întins pe canapea, stau și mă gândesc la situația actuală, la prezent. Îmi vine ușor, prin cele două geamuri de la cameră, larg deschise, un plăcut miros de iarbă proaspăt tăiată, Un greiere și-a început recitalul cam de vreo jumătate de oră și se ține bine. O fi în plin concert și parcă toată natură participă. E sublim de plăcut. Se așterne treptat pătura nopții, ceasul ticăie trecerea timpului, iar eu stau și mă bucur de acest moment în liniștea camerei mele de acasă. Continue reading

Foto. Doina

Foto. Doina

O ființă dragă, care își exprimă iubirea prin linsul mâinilor, a feței și mâncatul tricoului ori de câte ori mă apropiu de ea. Necuvântătoare, dar care rântează zgomotos când îmi simte prezența mea sau a alui taică-meu. Blândă și cu apucături naive fără scop la aparență, dar întodeauna cu un gând propus. E Doina mea și din câte poze i-am făcut, asta pare cea mai reușită.

Universul mort.

Sursa: Piccsy

Atingeri inocente înainte de a da pătura la o parte, înainte de a strica momentul. O mână curioasă care străbate o distanță de la talie până la umăr, subtilă, dar care își face simțită prezența. Tresare. Surâde, încercând să ghicească traiectoria sinuoasă a mâinii exploratoare care își face de cap. Nu zice nimic, se întoarce cu acel chip. Acel chip pe care ți-l dorești să-l vezi în fiecare dimineață, în fiecare zi, seară, tot timpul. Prinde până la urmă exploratorul curios, care cerceta formele ei fără o destinație, ci mai mult ca un adevărat explorator fericit care a descoperit până la urmă adevărata bucurie a explorării: traseul pe care îl străbate și nu destinația. Și ce mai bucurie, era totul în acel moment.

Țânțarii își făceau de cap în jurul lor, dar cine să le dea atenție și lor. Nu mai era loc pentru nimic. Timpul sta în loc în acel moment. Văzând-o, o clipă era confuz, blocat. Tocmai a fost capturat și oprit din explorarea sa care, parcă, devenea tot mai interesantă. Asta este, sau nu. E mai bine așa, nu contează. S-a ascuns sub pătură, precum un melc speriat care intră în cochilie. Vroia s-o vadă de acolo. Își făcuse un mic loc sub pătură, ridicând-o vreo două degete, încât viziunea lui erau doar ochii ei. Atât. Nu-i trebuia mai mult, așa vedea totul.

Vedea ce însemna ea cu adevărat. În ochii ei a văzut primele momente când a zărit-o pentru prima dată, când a trezit un dezechilibru neobișnuit, un cutremur de stări, o confuzie plăcută. Nu înțelegea atunci, dar în ochii ei a găsit răspunsuri și întrebări. Era o confuzie continuă, plăcută și incitantă. Nu vroia să schimbe asta pentru nimic în lume. Era perfect. El și ea într-un univers comun, cu tot ceea ce era a lor, guvernat de inegalabila putere a ceea ce leagă două suflete conectate, puterea ce face acele suflete să tăinuiască în timp și să răspândească în jurul lor o energie frumoasă. Trăia totul în acel moment, no vroia nici să clipească, de teama să nu stingă o galaxie din acel univers. Ea, cu privirea fixă, pătrunzătoare și hipnotică era în altă parte.

Îl privea, dar gândurile și emoțiile ei nu erau pe aceeași frecvență cu ce trăia el. Era indecisă, pierdută. Universul ei, nu era atât de vast precum al lui. Era un univers șubred și el nu știa. Stelele erau pe moarte în galaxiile ce le formau. Era frumos, dar stelele se stingeau într-un univers care nu demult era viu. Puțin, prea puțin, dar ce intensitate și câtă energie avea acel univers. Știau amândoi ăsta era momentul lor. Împreună, într-un univers vast, cu milioane și milioane de galaxii, stele, astre, doar ei doi, într-un singur trup și suflet, o ființă mai vie decât orice vietate posibilă. Și trăiau acel moment.

Încă de când mâna curioasă care explora formele ei, fără un scop anume, de când ea a surâs și a tresărit, de când s-au privit în ochi fără a clipii, fără a schița vreo mimică, erau acolo și asta e tot ceea ce a contat atunci. Ce contează acum și întodeauna.

Un sunet cunoscut, așteptat și urât în același timp, distruse momentul lor. Alarma suna, dar ei nu reacționau în nici un fel. Nu că le plăcea sunetul alarmei, dar știau că nu vor mai avea parte de un astfel de moment. Ambii știau că universul lor era pe moarte, dar vroiau să-l țină cumva viu, nu mult, puțin, atât cât să nu-i uite niciodată prezența. Să știe că la un moment dat erau doar ei doi, într-un univers, singuri dar împreună. Se ridică ea prima, oprii alarma și se îmbrăcă repede. El o urmă nemaidecât. Întârziau la muncă.